Expoziții temporare
În ultimul timp, după o viață destul de zbuciumată, în sufletul meu revine tot mai obsesiv imaginea unui spațiu, deopotrivă luminos și ludic. Din acel loc inefabil a pornit existența mea și probabil la el mă voi întoarce. În esența lui plină de afecțiune erau adunate, ca într-un elixir prețios, toate lucrurile importante care ulterior aveau să mi se întâmple. Astfel, în anturajul inocent al copilăriei, am descoperit pe neașteptate geometria suavă a hazardului, impregnată în diverse forme: cercul, pătratul, triunghiul, dreptunghiul, crucea, hexagonul, etc., care interacționau în jurul unui centru: vatra din mijlocul casei. Și nu doar atât, centrul era și axa invizibilă a locului unde fusese înălțată casa, mijlocul întregii localități și chiar al lumii.
Sentimentul spațiului, după filosofia lui Spengler, este calitatea specifică a unei culturi.
A simți că un spațiu ne iubește e un privilegiu și chiar o onoare. Nu orice spațiu are sentimente și, mai ales, nu oricine are norocul de a intra în grația lui. Această relație neobișnuită cu spațiul primordial ne obligă să fim vigilenți și să facem față onorabilă acestui sentiment. O primă condiție ar fi să nu ne lăsăm copleșiți de indiferență sau ignoranță.
Din păcate, bietul spațiu basarabean e atât de mult încercat de o istorie vitregă, de orgolii și vanități oarbe, de o acerbă înstrăinare de spiritul național și chiar o suprimare nemiloasă a acestuia, încât e greu să ne imaginăm unde mai există în această atmosferă gri (ca să nu zic obscură) sentimente profunde de iubire. Mai degrabă în ultimele decenii s-a adunat multă neînțelegere, lehamite și chiar ură, făcându-i pe numeroși băștinași să părăsească casa și să se îndrepte în cele patru colțuri ale lumii.
Arta plastică din Basarabia vine din tradiția picturii românești, mai ales din perioada interbelică. Unii din pictorii noștri, din generația anilor 60, au studiat arta plastică la București. Unul dintre ei a fost și Mihai Grecu, care, după cum se știe, s-a dovedit a fi cel mai curajos și mai profund pictor basarabean. Creația lui vine din tradiția națională, pe care a reușit s-o redefinească în termenii artei moderne. A experimentat și adoptat stiluri inovatoare (pe alocuri împrumutând nuanțe din arta primitivă), reușind, până la urmă, să impună în spațiul basarabean un limbaj plastic inedit.
Meritul incontestabil al lui Grecu este că a lăsat în urmă o școală de pictură, fără ca aceasta să fie recunoscută vreodată oficial. Dar tocmai acesta e farmecul și paradoxul. Discipolii declarați, cum ar fi Andrei Sârbu, Dumitru Peicev, Tudor Zbârnea și alții nedeclarați, au încercat să meargă pe drumul deschis de Maestru. Dar și o bună parte din pictorii următoarelor generații au tras cu ochiul la creația lui Grecu (inclusiv subsemnatul), fiindcă au avut ce învăța. Prin excelență opera lui este o operă deschisă. Iar principala lecție oferită de aceasta este cum și de ce trebuie să ne iubim spațiul natal. Și asta în dialog cu iubirea necondiționată și miraculoasă a spațiului dat.
În Banatul Montan, unde pentru un timp oarecare am fost stabilit, din păcate, tradiția e pe cale de dispariție, dar în perioada interbelică a existat o tradiție creștină puternică, drept mărturie este creația lui Silviu Orăvitzan, personalitate marcantă a locului și unul dintre cei mai valoroși pictori creștini. Lucrările lui m-au făcut să simt frumusețea inedită a credinței și să mă apropii cu smerenie de spiritul creștin. Datorită unei prodigioase experiențe a memoriei în sufletul meu au revenit suavele și indestructibilele sentimente față de spațiul originar, care m-au inspirat să-l reinventez artistic. Sper că într-o măsură oarecare mi-a reușit, deși, uneori am avut impresia că, pe alocuri, în unele momente picturale mă apropii de căutările stilistice ale celui mai prolific și autentic discipol al Maestrului. Adevăr parțial și cred valabil în măsura în care, ambii ne raportăm la unul și același cod identitar. Sunt convins că într-un moment mai dificil al istoriei noastre (cum este cel prezent) un artist e bine și chiar e necesar să-și asume să exprime valorile spirituale ale spațiului din care facem parte decât să redea în mod egoist și eronat stările individuale, de obicei abstracte, care din ambiția de a fi cu orice preț original, de multe ori nu duc nicăieri. Cred că în spațiul nostru basarabean ești un artist plastic bun în măsura în care respecți tradiția, încercând mereu s-o reinventezi, ori, în caz contrar, nu ești deloc.
Spațiul care mă iubește este acela care îmi oferă posibilitatea de a da vieții un sens, adică de a avea un destin. Iar asta înseamnă a redescoperi spațiul originar ca pe un loc sacru, unde în mod firesc să pot comunica cu divinitatea.
Isac I. Olișcănescu
Igor Isac Olișcănescu (n. 1957, Olișcani, Republica Moldova) este pictor și scriitor, absolvent al Liceului de Arte Plastice I. E. Repin din Chișinău și al Universității de Arte din Tallinn, Estonia. Membru al Uniunilor Artiștilor Plastici din România și Republica Moldova, precum și al Uniunii Scriitorilor din România, artistul a realizat numeroase expoziții personale și a participat la importante expoziții de grup în Republica Moldova și România, dar și în străinătate. Lucrările sale se află în colecții publice din Republica Moldova și România, precum și în colecții particulare din țară și din străinătate.
